Simplitate
în cele din urmă, fiecare trudeşte la sine însuşi
încercând în felul lui, oricine
ar fi, orice ar face
o dez-umbrire
de sine
unde sfârşeşte liziera
şi începe divinul
e altceva
iar dacă pe parcurs, unul e copleşit
de aplauze şi onoruri, iar altul
e trecut sub tăcere, deşi
cântă atât de bine
încât ar înmuia azi până şi-o inimă
e tot altceva
la ce ne raportăm, înspre cine
ne întoarcem chipul, e totul.
altminteri, fără de acest drum
mereu reluat, unic
al fiecăruia
către, prin
Isus
nu l-am mortifica?
Aidoma unei gâze
izbindu-se-n fereastră, anevoie
regăsim uşa prin care am intrat, cu neputinţă
să pătrunzi în tăcerea intimă a celui
legat prin murmur
de o nerostire
doar splendoarea năruie zidul
în sclipăt mântuit, iubind
fără de ştire, crezând
fără de enumerare.
abia atunci
şoapta
e o explozie de păsări
în tăcerea pădurii
şi dacă ai ajuns
la capăt, acolo
unde nu mai există nici o alternativă, nici
un loc în care să te poţi ascunde, nici un răspuns
când, bântuit de disperare, dezamăgire, sleit
te pătrunde geamătul, îţi dai deodată seama
că eşti aproape, nesfârşit de aproape.
nimic nu se schimbă însă de afli adevărul
- mereu, atât de evident, încât nici nu-l băgăm în seamă -
dimpotrivă, colina rămâne
colină, ramura
ramură.
nu atât ce, ci mai ales cum rostim
şi-ntr-un târziu, dinspre coline adie @N
