În Anglia, prima formă de Parlament datează din 1241.
În Ţările Române, din 1831.
În schimb, instituţia numită bacşiş are la noi cel puţin 400 de ani vechime.
Crearea Parlamentului nu s-a făcut din voinţa românilor, ci a ocupanţilor ruşi, mai exact a generalului Pavel Kiseleff. Primul Parlament, denumit Adunare Obştească, era alcătuit în Muntenia din 3 episcopi, 20 de mari boieri şi 19 deputaţi judeţeni, obligatoriu proprietari de moşii. În Moldova erau şi mai puţini aleşii pe sprânceană: 3 înalte feţe bisericeşti, 16 mari boieri şi 16 deputaţi. Cu totul, Parlamentul însuma 77 de inşi şi era la fel de reprezentativ pentru poporul român de atunci cât măgarii pentru toate patrupedele.
Abia după 1 decembrie 1918 a fost ales un Parlament prin vot aşa-zis universal, adică votau toţi civilii români, masculi şi majori, indiferent de avere, în vreme ce femeile, adică jumătate din populaţia ţării, nu aveau dreptul nici să aleagă, nici să fie alese.
În 1938, Constituţia lui Carol al II-lea acordă femeilor drept de vot necondiţionat, astfel că votul în România devine universal, dar nu mai e vot, căci Carol desfiinţează democraţia.
Desfiinţare continuată cu elan de comunişti.
Practic, votul liber, universal, egal, direct şi secret, din care rezultă un Parlament naţional reprezentativ este exercitat în întreaga istorie a României doar din 1990 încoace. Vreme de 160 de ani, Parlamentul nu a fost o instituţie reprezentativă pentru poporul român, rămânând străină şi distantă.
De aici dispreţul şi ura cetăţenilor pe care calitatea umană joasă a parlamentarilor le poate stârni cu uşurinţă la adresa instituţiei Parlamentului.
Pe acest dispreţ şi pe această ură se bazează iniţiativa reducerii numărului de parlamentari şi de Camere. Nu există niciun argument raţional care să demonstreze o mai bună calitate a activităţii parlame