Dle Marius Chivu,

M-a surprins foarte plăcut iniţiativa dvs. de a trata un subiect mai puţin trendy din punct de vedere cultural, aşa cum e „starea jazz-ului“ în România. Cred că tema nu a mai beneficiat în publicaţiile culturale autohtone de un spaţiu atît de extins şi de atîtea puncte de vedere din vremea cînd revista Secolul 20 dedica muzicii un întreg număr, acolo apărînd şi primele referiri la jazz, după o lungă perioadă de tăcere. Pentru amuzament, precizez că semnatarii de atunci erau compozitorul Mihail Andricu şi celebrul (pentru generaţia noastră) critic/promotor Cornel Chiriac, iar numărul corespundea cu decesul tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej. Dacă am hotărît să vă scriu nu este pentru a polemiza cu unii dintre semnatari, ci mai mult pentru a contura detalii despre care nu s-a prea vorbit în articolele din selecţia Dilemei vechi.

Esenţa chestiunii, din păcate nesesizată decît de dvs., a fost menţionată chiar în titlul argumentului: „Genul incert“. Incertitudinea, în cazul nostru, aflîndu-se în greutatea de a defini limitele domeniului, esenţa fenomenului, genurile sale şi de a stabili criteriile de analiză valorică.

Voi încerca deci, cu modestele mele mijloace, să configurez cîteva detalii muzicologice asupra cărora majoritatea cercetătorilor fenomenului se arată în general de acord.

1) În jazz, activităţile muzicienilor pe timpul performanţei propriu-zise influenţează decisiv structura „obiectului muzical“ (dacă acceptăm această sintagmă a lui Pierre Boulez). În limbaj mai simplu, situaţia se numeşte „improvizaţie muzicală“, un termen care a făcut foarte mult rău jazz-ului, cînd s-a pus problema acceptării sale în rîndul genurilor culte. Deşi actualmente, în sectorul muzicii live, cea mai mare parte din ce se aude este creat, spontan, în faţa publicului, totuşi, „liderii de opinie“ şi „ordonatorii de credite“ aparţin