Ce să fie Ziua Naţională a României alta decât o stare colectivă?! O manifestare de demnitate ori un strigăt de disperare; o baie de lumină sau o afundare în umilinţă. La urma urmei, fiecare Zi Naţională este încă un legământ de credinţă pe care îl facem cu noi înşine. O altă ocazie de a ne promite că ne vom întoarce, în lăuntrul nostru, la sufletul dintâi, la curăţenia din privire şi la liniştea din gânduri. Ziua noastră Naţională este, până la urmă, ziua unirilor multiple; ziua regăsirilor repetate; ziua ostoirii dorurilor de noi şi-ai noştri, împrăştiaţi peste toate apele şi peste toţi munţii, îngropaţi în toate pământurile şi înălţaţi în toate zările lumii; şi totuşi trăitori, dincolo de interese meschine şi vorbe găunoase.
Poate că google se deschide, aşa cum ni se spune, pe zicerea "românii sunt păduchioşi", ori "ciudaţi", ori "murdari" ori că "mănâncă fasole cu cârnaţi de Ziua lor Naţională", ori "că-şi huiduie preşedintele şi premierul, reprezentanţii unui stat care, într-un fel sau altul, s-a lepădat de ei", ori că "ucid, dintr-o meschinărie politică, visul unui copil de nouă ani, care şi-a dorit cu disperare să treacă cu calul său prin amintirea Arcurilor de Triumf", ori că "sunt beţivi" sau "afemeiaţi".
Şi, cu toate astea, spun că românul nu constituie în esenţa fiinţei sale un sumum al tuturor aspectelor negative, majoritar superficiale şi politic-conjuncturale. Pretutindeni, oamenii sunt răvăşiţi de propriile lor instincte, ceea ce nu le face mai scuzabilă decăderea. Nu cred, însă, că românul a devenit depozitarul tuturor relelor lumii, chiar dacă unii dintre noi sunt grobieni, needucaţi, inculţi, pungaşi ori criminali. Aceste "modele" se regăsesc, din păcate, în fauna socială a lumii întregi.
Însă, infinit mai rău decât toate acestea, este pierderea încrederii în noi înşine, fuga în disperare şi teamă, acceptarea umilinţei. Abia de a