Astăzi am mers, după câţiva ani de absenţă (nemotivată), pe una dintre „văile mele preferate”, cea a Hârtibaciului... V-o recomand cu cea mai mare căldură – una dintre cele mai sălbatice regiuni ale României, o înlănţuire de peisaje superbe, nealterate, străpunsă din când în când de câteva sate, străjuite de înaltele turnuri ale bisericilor săseşti sau româneşti. De fiecare dată când încep câte un circuit mai „deosebit” prin ţară, adică în care vizitez locuri mai puţin cunoscute atât de către turişti, cât şi de către mine, în primă fază mă loveşte un mic sentiment de panică: „dacă n-oi ştii ce să le zic acolo? Dacă m-oi pierde pe una dintre uliţe? Dacă îmi pune cineva o întrebare şi nu ştiu să răspund?” Acum, la sfârşitul zilei, pot râde de grijile pe care mi le-am făcut, dar îndată îmi amintesc că şi mâine mă duc undeva nou şi începe să-mi crească pulsul... Astăzi am mers, după câţiva ani de absenţă (nemotivată), pe una dintre „văile mele preferate”, cea a Hârtibaciului... V-o recomand cu cea mai mare căldură – una dintre cele mai sălbatice regiuni ale României, o înlănţuire de peisaje superbe, nealterate, străpunsă din când în când de câteva sate, străjuite de înaltele turnuri ale bisericilor săseşti sau româneşti. Este o zonă, de unde au plecat saşii, ca de peste tot din Transilvania, unde astăzi o mare parte a comunităţilor sunt formate din ţigani (sau romi, cum vreţi să îi numim), câteva familii de români, ici şi colo câţiva saşi şi, interesant, noi „colonişti” veniţi din Vestul Europei (majoritatea din Germania), care şi-au deschis mici afaceri de agricultură ecologică, restaurare etc. Am să încerc să scriu mai multe despre satele din această zonă – sunt nişte comori ascunse de care nu prea ştie nimeni. Da, ştiu că nu pot înlocui un all-inclusive din Turcia sau un club din Mamaia, dar dacă o singură persoană care citeşe ceea ce scriu eu aici, va vizita unul din