Cainarea egoista este virulenta si intoleranta cu pornirile altora. Nu exista decit un singur model legitim de vaicareala, cel al egoistului, restul e curata prefacatorie. Orice bun roman stie sa se vaicareasca. Unii au devenit atit de priceputi in a se jelui incit doar simpla lor prezenta in lume inspira o nesfirsita mila. Altii, mai practici, au transformat vaitatura in discurs autonom. Iesi in lume, te intilnesti cu cineva. „Ce mai faci?", il intrebi pe X. „Nu prea bine", ti se raspunde. Hopa, ai incurcat-o. „Nu prea bine" este un teribil declansator de vaiete. Discursul de of, vai si valeu e laborios si ritualizat. Nu te poti vaicari doar un pic. Cel care te asculta trebuie, o stim prea bine, sa capete anvergura intregului, iar temele de lamentare trebuie impletite cu mestesug retoricesc. „Nu prea bine" aluneca cu eleganta de la individual la general: sanatatea e subreda, banii sint pe sponci, caruta familiei scirtiie din toate osiile, necazurile pindesc la tot pasul, lumea e rea, domnule, rea, iar tinguirea universului astupa zilnic porii metafizici ai fiintei. Intre miriadele de vaicareli, fiecare cu notele ei inconfundabile, citeva tipuri atrag in mod constant atentia, prin prolixitate, nerv si spirit de sinteza. Considerind vaietul din punctul de vedere al priceperii de care da dovada actorul social, ne oprim intii asupra deosebirilor intre tinguirea naiva si cea experta. Vaicaretul naiv practica o jeluire accidentala, accesorie. Ingenuitatea cu care da glas sfisierilor personale si cosmice il face simpatic. Tonul lamentarii e temperat de stinjeneala (omului ii este probabil rusine sa se vaicareasca), vorbele se situeaza in vecinatatea sinceritatii, conversatia aluneca repede spre zone mai sigure. Expertul vaicarelii se situeaza la antipod. Fertilitatea substratului tragic germineaza poetic in jelaniile unui astfel de artist emerit. „Buna ziua", il saluti. „O