Egalizarea membrelor inegale se poate face prin alungire, scurtare sau epifiziodeză, metoda cel mai frecvent utilizată fiind alungirea cu fixator extern. Apariţia fixatoarelor externe a conferit ortopediei moderne posibilitatea efectuării unor acte terapeutice în afecţiuni malformative şi dobândite nerezolvabile prin procedeele clasice sau cu procent de vindecare foarte mic. Dacă până în secolul al XVII-lea inegalităţile de membre au fost privite ca afecţiuni bizare, fiind practic ignorate terapeutic, începând cu secolul al XVIII-lea, diferenţele mici de lungime dintre segmentele membrelor au început să fie tratate prin rezecţii osoase segmentare. Lipsa unor metode de fixare adecvate a făcut ca aceste rezecţii să fie în scurt timp abandonate. La începutul secolului al XIX-lea, metoda a fost reluată, după apariţia mijloacelor de osteosinteză fermă. Inegalităţile de peste 3–4 cm erau tratate numai prin protezare. Egalizarea membrelor prin alungire a devenit posibilă la începutul secolului XX. În primele trei decenii, se practicau alungiri extemporanee de 2–3 cm, ajungându-se mai târziu la elongaţii extemporanee de maximum 5 cm. Alungirea membrelor, lent şi progresiv, a fost posibilă după apariţia şi perfecţionarea fixatoarelor externe. Primele fixatoare externe au fost utilizate în traumatologie, pentru tratamentul fracturilor deschise, dar nu asigurau stabilizarea fermă fragmentelor. Perfecţionarea lor a permis, mai târziu, trecerea la alungiri, ajungându-se la elongaţii greu de imaginat, de până la 25–30 cm la un singur membru. Studiul fixatoarelor externe a consemnat, de-a lungul istoriei, cercetători şi chirurgi remarcabili: Lambotte, Ilizarov, Peretti, de Bastiani, Canadell etc. În România, o contribuţie deosebită în acest domeniu şi-au adus doi străluciţi chirurgi: Ernest Juvara şi Corneliu Zaharia. Profesorul Juvara a conceput un fixato