Recent, în jurul mesei rotunde din salonul de discuţii al Ministerului Sănătăţii, am avut prilejul să mă aflu printre cei opt medici participanţi la discuţia cu ministrul Vasile Cepoi, alături de care se afla unul dintre creierele organizatorice cele mai remarcabile din acest minister, dr. Emilian Imbri. Discuţia privea noua lege a sănătăţii. Dintre cei prezenţi, îi menţionez pe dr. Dan Pereţianu, fondatorul Camerei Federative a Medicilor din România, şi dr. Alexandru Cornea, pe care îl consider cel mai de seamă chirurg de cord din România în etapa actuală (nu vreau să supăr pe nimeni, dar în acest domeniu performanţa este foarte trecătoare, mai perisabilă decât în altele, iar calitatea nu este sinonimă cu gradul de vehiculare în public a numelui). Lista continuă cu nume de prestigiu, subsemnatul fiind cel din urmă, cel care a vorbit puţin dar a ascultat mult. L-am admirat pe ministru pentru limpezimea raţionamentului, bunele intenţii, cunoaşterea solidă, din interior, a sistemului, calitate prin care se deosebeşte net de predecesorii săi, puţin pregătiţi spre a conduce un sistem pe care l-au lăsat să meargă în virtutea inerţiei, dânşii ocupându-se mai mult de clinică, de pacienţi şi de cursuri. Va putea oare ieşi acest cap organizatoric din constrângerile impuse de un partid care se opune reformelor radicale şi care a dat miniştri mai degrabă preocupaţi de plagiate sau de emiterea propriilor certificate de handicapat decât de însănătoşirea sistemului? Din păcate, aici am mari rezerve, pe care cele câteva ore petrecute în compania persoanelor amintite mi-au confirmat-o. Concluziile pe care le-am tras au un caracter parcelar şi poate subiectiv, dar le enumăr. Nu se va redresa raportul dintre medicina preventivă, finanţată aproape de zero, şi cea curativă, unde marile clinici vor fi în continuare excesiv de bugetivore, fără speranţe de privatizare, supr