Inca din momentul castigarii alegerilor prezidentiale, relatiile dintre seful de stat, pe de o parte, si campul partinic, pe de alta parte, au fost unele tensionate. Traseul este cunoscut si are drept punct culminant actuala initiativa a opozitiei vizand suspendarea din functie a presedintelui: de la controversa generata de maniera de alcatuire a cabinetului Tariceanu si constitutionalitatea schimbarii celor doi conducatori de Camere, pana la acuzele directe in interiorul puterii executive, deteriorarea climatului a fost evidenta si rapida ca evolutie. Logica confruntarii pare sa treaca, acum, din terenul mediatic in cel legal propriu-zis. Si aceasta, in contextul in care, de facto, coalitia de guvernare a incetat sa mai functioneze, iar riscul unui vot in favoarea inlaturarii sefului de stat nu poate fi ignorat, ca perspectiva constitutionala. Promisiunile concordiei in sanul Aliantei D.A. lasa loc unei evolutii ce pune in chestiune statutul detinatorului puterii executive si, pe termen mediu, configuratia insasi a regimului politic autohton. Intre natiune si adunari Despartindu-se de alte constitutii continentale, si in primul rand de cea franceza de la 1958, actuala lege fundamentala instituie doua proceduri prin care adunarile pot provoca inlaturarea sefului de stat: suspendarea din functie pentru incalcareaConstitutiei, respectiv punerea sub acuzare pentru "inalta tradare". Distinctia nu este una lipsita de semnificatie: in primul caz, natiunea ratifica decizia de revocare a sefului de stat, pe cale referendara, in vreme ce al doilea caz implica judecarea presedintelui de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie. In ambele ipoteze, votul adunarilor este esential, natiunii fiindu-i rezervat ultimul cuvant doar in situatia constitutionala prefigurata actualmente. Suspendarea din functie, imaginata in acord cu articolul 95, poate fi privita ca un efort concertat a