Raportul privind libertatea presei în România anului 2007, dat publicităţii în aceste zile de Agenţia pentru Monitorizarea Presei - Academia Caţavencu, nu ne oferă motive de bucurie şi optimism. Relaţia dintre omul politic şi cel de presă a rămas în esenţă aceeaşi relaţie de conflict. Doar forma a „evoluat“ de la iliescianul „Măi, animalule!“ la băsescianul „Măi, păsărică!“. A fost un fel de trecere de la o descriere generală, în care sub particula „animalule“ puteai să-ţi închipui aproape orice, la o definiţie mai detaliată şi plină de metafore, în care „păsărica“ îţi oferă nu numai o imagine clară şi exactă, cât mai ales sensuri axiologice nebănuite.

Politicianului român îi sunt dragi jurnaliştii doar în câteva ipostaze. Când sunt angajaţii propriului ziar, post de radio sau TV şi nu mai prididesc cu laudele pentru stăpân şi cu înjurăturile la adresa inamicilor acestuia. Când jurnalistul se lasă cumpărat şi devine mercenarul politicianului respectiv, lingând supus mâna care-l hrăneşte. Când jurnalistul care a îndrăznit să-l critice sau să-l demaşte pe „onorabilul“ politruc e bătut, umplut de sânge şi ajunge să zacă pe vreun pat de spital. În restul timpului, politicianul zâmbeşte la oamenii din presă ca un doberman gata să muşte, dar care încearcă să lase impresia că e un nevinovat căţeluş de pluş.

În raportul celor de la Academia Caţavencu aflăm despre politicieni cu apucături de mahala, vulgari în exprimare şi violenţi în comportament, dar şi despre jocurile murdare făcute atât prin redacţiile private de ziare şi televiziune, cât şi la nivelul televiziunii publice. Patronul de presă, fie că e acţionarul privat principal, fie că e guvernul, nu permite propriilor angajaţi să încalce „linia directoare“ stabilită în conformitate cu interesele politice şi financiare. Principiile libertăţii de exprimare, ale independenţei editoriale, ale deontologiei profesie