In perioada infantilo-juvenila, fiinta umana, in totalitatea sa, este intr-o metamorfoza continua, modelandu-se dupa matricea socio-familiala careia trebuie sa-i apartina. Sentimentul de apartenenta este fundamental in dezvoltarea armonioasa a unui copil, iar conditiile ce construiesc atasamentul sunt hotaratoare pentru structura viitoarei personalitati. Importanta acestor observatii isi gaseste justificarea in evolutia psihologica perturbata a copiilor abandonati in institutiile de ocrotire (unde s-au dezvoltat adevarate sindroame de deprimare), a copiilor ce se dezvolta haotic in familiile destramate, in familiile in care exista atitudini morbide, grave neintelegeri si dificultati materiale, adesea asociate cu carente culturale, in familiile monoparentale (frecvent mame celibatare, incantate ca "si-au facut" un copil sau ramase singure) si in incapacitatea de a-si regasi echilibru. Istoria personala marcata de traume psihice si fizice, de carente afective si educationale, de frustrari majore ce afecteaza imaginea de sine si construirea unei identitati induc o lipsa de respect autentica pentru propria persoana si complexe de inferioritate, reprezinta o cauza determinata a dezordinilor psihopatologice reactive, specifice dezvoltarii. Exista, desigur, unele tulburari psihice care apar ca reactie la nonvalorizarea copilului ca persoana. Studiile psihoanalitice au precizat importanta decisiva pentru structura viitoarei personalitati, a primelor etape de dezvoltare, necesitatea respectarii dependentei totale de mama din primul an de viata, a sustinerii in dobandirea treptata a independentei, respectarea necesitatii de confruntare progresiva cu realitatea, de afirmare personala, de libertate a expresiei si apoi, a deciziei. "Proximitatea vietii de zi cu zi si timpul indelungat de convietuire intr-un spatiu intim face ca rolul comunicarii verbale, expresive si afecti