Cel mai de succes baschetbalist român mărturiseşte că în adolescenţă avea haine „câte încăpeau într-o geantă“. Înainte de a începe sportul de performanţă a schiat şi a jucat „fotbal de cartier“.

Într-o dimineaţă fierbinte de vară, cu 30 de grade Celsius la ora 9, zeci de copii băteau mingea de baschet în parcarea unui mare centru comercial din Capitală. Unii aruncă la coş, alţii fac exerciţii: bat cu fiecare mână câte o minge, încercând să păstreze acelaşi ritm. Sosirea lui Ghiţă Mureşan, motivul care-i adunase într-un singur loc, îi face pe cei mai stângaci să piardă orice simţ de coordonare. Printre mingi săltând singure şi puşti care se înghesuie să-i fie cât mai aproape, uriaşul şi-a făcut loc către perimetrul unde urma să facă fotografii, aşteptând răbdător ca toate grupele de copii să i se aşeze în preajmă şi reluând poza, pentru ca o fetiţă, care întârziase, să nu înceapă să plângă. Amintindu-şi jocurile copilăriei, Ghiţă spune că fără sport educaţia nu e completă.

„Adevărul": Aţi fost întotdeauna cel mai înalt copil din clasă?

Ghiţă Mureşan: Da' cum să nu! Şcoala am făcut-o lângă casă, în comuna Triteni, din judeţul Cluj. Iar în clasa a VIII-a am plecat la Cluj. Copiii nu m-au necăjit prea mult din această pricină şi, oricum, toate astea erau departe de mine (zâmbeşte). Şi dacă m-a atins vreodată, a fost doar pe moment.

Dar de sport cum v-aţi apropiat? Aţi început direct cu baschetul, ori aţi jucat, ca mai toţi băieţii, şi ceva fotbal în curtea şcolii?

Am jucat puţin fotbal „de cartier", „de maidan". Nu eram eu foarte bun, dar îmi plăcea mult fotbalul şi îmi plăcea să joc cu prietenii. Dar şi mai mult, cred, îmi plăcea să schiez şi datul cu sania pe deal, lângă casă. Oricum, în România, în anii '80, cred că erau cu totul vreo două pârtii amenajate, iar eu nu puteam ajunge la ele. Dar ca să schiezi ai nevoie d