Pentru aproape două decenii, arhitectura aflată în proximitatea religiei a însemnat în primul rînd biserici şi temple noi. O sete de spaţiu sacru - justificată de seceta atee - a dus la construirea cîtorva mii de noi lăcaşuri de cult, de toate denominaţiile. Predomină, evident, cele ortodoxe, dar explozia este, poate, şi mai impresionantă atunci cînd privim (aşa cum am avut recent şansa, documentîndu-mă pentru un text despre temă) în ograda neoprotestantă. Chiar şi moschei au apărut destule în Dobrogea, dar şi la Bucureşti. Apoi, febra s-a potolit, piaţa de biserici s-a stins mai înainte ca o discuţie serioasă, informată să se fi produs, mai înainte ca prietenii mei, teologii cei noi, să fi intervenit, cu autoritatea lor, în dezbatere. Nu intru acum în acest subiect. Dar a apărut, recent, o nouă dimensiune a acestei proximităţi cu religia. Este vorba despre programele sociale. Nu mă voi ocupa aici deloc de cele care, pentru neoprotestanţi, bunăoară, reprezintă una dintre articulaţiile interioare ale credinţei lor. Voi spune doar că dimensiunea caritativă a început să îmbobocească şi în ograda ortodoxă şi ea începe să aibă implicaţii arhitecturale. De unde am plecat, se ştie. Disputa teologică despre o doctrină socială a Bisericii Ortodoxe din România încă se poartă. La Bistriţa Vîlcii, cu vreun deceniu în urmă, am certat eu însumi o măicuţă tînără care gonea copiii strînşi ciotcă la cerşit, din incintă (mănăstirea se învecina cu un orfelinat), în loc să îi hrănească şi să îi primenească, bucuroasă că, în fine, credinţa d-sale va fi găsit tărîm optim de ilustrare practică. Dimpotrivă, măicuţa aceea mi-a răspuns că ea se află în mănăstire ca să aibă grijă de Sfîntul (i.e. de cuvioasele moaşte ale patronului spiritual al locului), iar nu de mucoşii aceia de afară!

În fine. Timpurile se schimbă. Aderarea la UE a adus promisiunea multor bani, care pot fi accesa