Aventurile radiofonice argheziene reconstituite în excelenta ediție Radio-papagal. Publicistică radiofonică (1927 - 1967) (București, Radio România – Editura Casa Radio, 2011, 564 p. + CD-Rom) sînt savuroase. În Curriculum vitae (1932, p. 234-236), meditațiile referitoare la Rostirea limbii române (1934, p. 420-421) trimit la preocupările de mai tîrziu ale lui Noica și Cioran, o mulțime de teme, evocări, interogații și tablouri de viață străbat pagina cu forță și pregnanță. Într-un loc, limba ascuțită a condeierului nu ratează prilejul de a aminti că „Era o școală literară, din fericire aproape de dispariție, care își lua zeflemeaua din cîrciumi și idealul humoristic dintr-un personaj de afiș electoral“ (p. 421). Cine vrea poate vedea – în anul Caragiale – o trimitere la perieghezele bahice ale lui nenea Iancu și o efigie fugar sugerată a lui Cațavencu. Firește, curentul critic la adresa politicianismului l-a continuat în aceeași notă – chiar dacă ajutat de un alt fel de talent – și Tudor Mușatescu, a cărui comedie șfichiuitoare la adresa politicianismului, … escu, abia își făcuse apariția în lumea literară și a scenei românești în 1933, cu un an înaintea scrierii și publicării articolului din care citez. Tot critica aceluiași fenomen o încerca – magistral, în opinia mea – Liviu Rebreanu, în aceeași epocă, în romanul Gorila, ultima creație de anvergură a scriitorului. El urma să apară însă abia peste încă vreo cinci ani, în 1938, într-un context cu totul nefavorabil omologării printr-o receptare adecvată a viziunii sale sumbre despre democrația politicianistă și inamicii ei, partizani ai totalitarismului. Și, oricum, tonul rebrenian nu mai era în nici un fel legat de crîșmă și zeflemea. S-ar putea crede că Arghezi împărtășea mai degrabă perspectiva marelui ardelean, dacă nu am ști ce adversitate simțea autorul Cuvintelor potrivite față de Ion și faţă de autorul