Foto: Ionel Cucu Una dintre capodoperele prozei româneşti, romanul "Princepele", apărut în 1969, a fost scris în urma unor cercetări minuţioase a documentelor de epocă. Evocând perioada domniilor fanariote, Eugen Barbu a studiat cronici ale timpului, jurnale de călătorie ale unor străini în Ţările Române, scrisori şi arhive, a explorat cu trudă şi tenacitate hăţişurile unui covârşitor material documentar. Date istorice şi fiinţe concrete sunt aşezate într-o construcţie literară de mare forţă, realitatea şi exactitatea unor timpuri au devenit operă lirică, sinteză, simbol. "Toate faptele atribuite eroilor cărţii au existat, lucrul poate fi verificat. Unii nu vor crede, dar le stau la dispoziţie cu maldărul de hârţoage. Numai răbdarea duce la stabilirea de identităţi şi asta mi s-a părut cel mai important lucru al travaliului meu singular", spunea Eugen Barbu, într-un interviu acordat lui Adrian Păunescu.
Primele pagini ale romanului se deschid cu o privelişte apocaliptică, în care Bucurescii cad sub un blestem necruţător: "Ciuma", văzută ca o nuntire de fluturi. "Dinspre jitniţa domnească se auzi un fel de chiţăit de şoarece, unanim, mult, stins, ameninţător. Soseau strigile, fluturii cu cap de mort, aduşi de molimă. Erau mulţi, roşii ca amurgul, arătându-şi găvanele negre. Nunteau şi ei tăcut, gros, umplând aerul cu o duhoare grea. (...) Buha ciumei dăduse semn fără milă oraşului. Din cloaca de la Curtea Arsă se auzi strigătul lui Malamos Bozagiul: «Fraţilor, a sosit!»". S-a spus că Barbu este, în paginile din "Ciuma", un pictor flamand şi un Dante al infernului pe pământ.
"Princepele" este o carte care analizează exercitarea puterii în epoca plină de contradicţii a fanarioţilor. Personajul principal (nu poartă nume) este un dictator din secolul al XVIII-lea. Odată ajuns – cu eforturi, umilinţe şi răbdare – acolo unde tânjise, pe tronu
