„Satoko, încântată peste măsură de zăpada căzută, îşi dorea ca iubitul ei să chiulească de la şcoală şi să o însoţească într-o plimbare cu ricşa prin zăpadă.” Satoko e fiica unui nobil japonez, iar iubitul ei, este Kiyoaki, descendentul unei vechi familii de samurai, trimis de mic să fie educat împreună cu Satoko în familia acesteia, una de învăţati subţiri, cu tradiţie pe lângă curtea Împăratului. Cei doi sunt personajele principale ale romanului Zăpadă de primăvară, de Yukio Mishima, după toate aprecierile, capodopera japonezului care a injectat nihilismul în literatura niponă.
Cartea este povestea crudă, complicată şi lucidă a legăturii dintre cei doi adolescenţi care, iubindu-se, ajung să aibă acces la zone înfricoşătoare din interiorul fiecăruia. Înainte să împlinească 20 de ani, cei doi ştiu deja că iubind poţi fi monstruos, mincinos, laş, trădător şi cumplit de singur. Şi ajung, fiecare pe calea lui, să intuiască şi apoi să cunoască singurătatea în cele două forme extreme sub care se arată puţinilor indivizi pregătiţi să piardă tot: sihăstria şi moartea.
Când cade prima zăpadă de primăvară, fragilă şi exaltată, Satoko se încumetă să-l invite pe Kiyoaki, împotriva tuturor uzanţelor, la o plimbare clandestină cu ricşa, nu contează în ce direcţie. „Duceţi-ne unde vreţi!”, le spune băiatul bărbaţilor care trag ricşa, flatat, speriat şi neliniştit, în acelaşi timp de curajul fetei. În semiîntunerul din interior, cei doi simt o fierbinţeală pe care nu au cum s-o domolească nici lăsând crivăţul să intre peste ei. Una care va rămâne, ca o boală nevindecată, în ciuda alegerilor care le vor sugruma amândurora vieţile.
Sărutările prin care se promit unul altuia în timp ce gonesc prin iureşul de fulgi şi frig se vor spulbera în doar câteva pagini, din motive neenumerabile: aceleaşi care spulberă în general promisiunile între oameni mândri, inteligen