PSD se scufunda incet, dar sigur. Si poate ca cea mai buna comparatie a momentului prin care trece acum este cea cu episodul din 2000, cand PNTCD a parcurs o experienta similara. Cu o diferenta: la acea vreme, taranistii erau oficial la putere si, tot oficial, de aceasta prezenta beneficia intregul partid. Acum, PSD pare ca parcurge aceeasi criza de idei, aceeasi indepartare de electorat, aceeasi dificultate in a lua decizii si de a le impune restului partidului. La vremea respectiva, PNTCD parea un partid care vrea sa se sinucida, prin persistenta cu care opta mereu pentru cele mai gresite decizii politice. Era o atitudine greu de justificat electoral, mai ales in ultimul an de mandat, cand ar fi trebuit sa fie cautate solutii de supravietuire dar, cu obstinatie, ele erau mereu ocolite. La fel, PSD da impresia ca refuza sa se gandeasca la singurul obiectiv pe care un partid in situatia sa trebuie sa il aiba: revenirea la putere prin castigarea alegerilor.
Exista multe explicatii pentru aceasta situatie. Partidul nu are o tinta politica foarte clara, nu exista un leadership coerent si acceptat ca util si benefic pentru partid, liderii sunt mai degraba preocupati de propria soarta si de propria pozitionare in viitoarea reimpartire a functiilor decat de functionarea in interesul general al partidului, oportunitatile de mesaj de stanga sunt evitate, iar partidul pare ca isi submineaza constant si sigur toate atuurile pe care le are. Se pleaca de la premisa ca electoratul are nevoie de PSD si ca discursul social ocazional asigura un loc caldut pentru acest partid.
Dar poate ca explicatia cea mai periculoasa pentru ceea ce se intampla in PSD tine de consolidarea impresiei ca nu exista alternativa pentru Mircea Geoana. Aceasta idee s-a impus ca o axioma care, evident, nu mai trebuie demonstrata. Si ea functioneaza ca un blocaj mental de fiecare data cand se