S-a insinuat in fibra noastra cea mai intima si in textura corpului social. E atat de prezenta, atat de palpabila, incat trece neobservata, nu trezeste nici un semn de ingrijorare. Sau, mai bine zis, nu este privita drept ceea ce este: o grava maladie.
Mitocania a devenit atotstapanitoare. Are alura unei stari de spirit si toate datele unui sport national. Se practica-n scris, se poarta pe strada, se exhiba pe ecranele televizoarelor. Se drapeaza in pamflete, se ascunde in indignari sau se poate piti in opinia care tine cu orice pret sa se faca auzita si sa ti se impuna. Iti sare in fata, pe neasteptate, in statia de tramvai sau in scara blocului. Te trage de maneca la un spectacol, la o receptie ori intr-un restaurant. Te poate improsca, desigur, cu noroi virtual daca ai nefericita idee sa deschizi televizorul.
Sunt zambete si saluturi mitocanesti, asa cum sunt aprecieri si atitudini de mitocan. Sunt vulgaritati pardonabile si mitocanii de neiertat. Peste tot apar mitocani in vulgaritate si mitocani in sfiala.
Cunoscuti si necunoscuti, prosti si inteligenti, pragmatici si naivi, diversi indivizi au inventat specializarea in badarania cu program. Ei stiu ca asta se cere, ca asta ii face vizibili si le aduce un plus de notorietate (chiar si negativa).
Intre mitocania primitiva, brutala si mitocania cu staif, subtire se subintinde un intreg cortegiu. De la mitocania vanitoasa si aroganta, pana la mitocania snoaba. Mitocania are marele avantaj ca poate ascunde foarte bine platitudinea si mediocritatea. Chiar daca e vesela uneori, nu are niciodata umor. Ea indulceste prostia si face distinsa incompetenta. Nu da seama de nimic si nu tine cont de nimic; nu are indoieli si nu tresare in fata nici unei nuante. Poate, in schimb, sa ceara cont si sa acuze, sa siluiasca logica si sa anuleze evidenta.
Confundata adesea, cu buna stiinta
