Zi de zi, ora de ora, clipa de clipa, suntem inundati cu previziuni, cifre, imagini, scenarii, cu opiniile unei armate de specialisti, analisti, experti, in domenii cat se poate de diferite, de la organizarea insurgentilor irakieni la rivalitatile dintre crescatorii de coca din Bolivia, de la manevrele bancare din Europa Centrala la ierarhiile politice din Coreea de Nord, de la pretul painii maine dimineata la sansele de a intra in legatura cu alte civilizatii.

Teoretic, atata vreme cat expertii lupta pentru atentia cumparatorului (reprezentat de mijloacele de comunicare) mecanismele pietii vor asigura calitatea marfii, analistii cei mai citati in ziare, la radio si mai ales la tv se vor dovedi a fi chiar cei care se pricep la subiectul lor, restul se vor autoelimina. Teoretic.

Multi, foarte multi sceptici ne previn ca, de fapt, tocmai mijloacele de comunicare in masa sunt cele care dicteaza, care stabilesc pe cine sa ascultam, fiind mai putin interesate intr-o dezbatere rationala decat in incurajarea prejudecatilor. Asta ar insemna ca relatia dintre celebritate si competenta in ceea ce priveste corectitudinea predictiei pe termen lung ar putea fi si negativa, cei mult mai cunoscuti gresesc mult mai des. Asa sa fie?

Pana nu demult, nimeni nu a incercat sa dea un raspuns acestei foarte dificile intrebari. Dar a aparut un specialist (era de asteptat) un anume Philip Tetlock care a solicitat mii si mii de predictii de la un mare numar de experti si care, cautand sa le gaseasca pe cele corecte, a observat nu numai ca ideile gresite nu sunt eliminate (asa cum ar fi fost de asteptat), ci chiar sunt incurajate si castiga teren atunci cand adevarul este prea complicat.

Majoritatea analistilor, atat optimistii cat si pesimistii, nu rezista ispitei si incep sa se erijeze in experti in domenii despre care nu stiu mare lucru. Intre 1985 si 2005 analistii