Ziua de 1 mai e una dintre cele mai rezistente sărbători din calendarul românilor. E celebrată de la finele secolului al XIX-lea, reuşind să supravieţuiască în diverse regimuri. Nu am cum să fac aici o cronologie completă. E cert însă că percepţia zilei de 1 mai a evoluat foarte mult. Momentul de debut e legat de mobilizarea muncitorilor. La 1893, unul dintre puţinii gânditori de stânga din istoria noastră modernă, Dobrogeanu-Gherea, scria că "această serbare, această manifestare solidară a muncitorimii internaţionale, nu e numai unul din mijloacele de luptă pentru ajungerea la societatea socialistă, ci e deja începutul realizării societăţii socialiste în partea ei importantă: frăţia şi solidaritatea tuturor oamenilor în afară de rasă, naţie şi religie". Socialiştii români vedeau în ziua aceasta o ocazie de a celebra "pacea, munca şi frăţia". În comunism, 1 mai a fost integrată în istoria totalitară. Nu a fost o ocazie de socializare, aşa cum o prezintă nostalgicii de azi, ci un moment în care era pusă în scenă susţinerea faţă de partidul unic, în cadrul unor defilări şi mitinguri cu zeci şi sute de mii de participanţi. În vremea lui Ceauşescu, ziua internaţională a muncii a fost confiscată în folosul cuplului dictatorial. Într-adevăr, propaganda PCR a fabricat un fals istoric, potrivit căruia Nicolae şi Elena Ceauşescu ar fi organizat o uriaşă manifestaţie de 1 mai: era o încercare de a legitima o putere absolută. După 1989, vreme de câţiva ani, 1 mai a fost dată uitării. La un moment dat, s-a revenit la ideea sărbătorii, dar într-o variantă relaxată, mai ales că politicienii au introdus, între instrumentele mobilizării, micii şi berea. Socialiştii au încercat o resimbolizare a sărbătorii muncii, organizând - prin 2005 sau 2006 - un protest, după moartea tragică a unei angajate dintr-o companie multinaţională. A fost un episod izolat. Anul acesta, cum 1 mai pica în