Privind din această perspectivă, a echilibra bugetul într-o perioadă în care nu avem un boom economic sau în care creşterea economică este sub potenţial (undeva la peste 3 procente anual) este realmente o misiune imposibilă. Cu atât mai mult cu cât urmează ani în care economia va suferi cumplit. Intrarea într-o spirală vicioasă este, în această situaţie, probabilă şi inevitabilă: pentru că economia nu aduce bani la buget, fiscalitatea se va strânge şi mai mult, ceea ce va inhiba şi mai mult economia.

Că aceasta este partitura pe care o interpretează guvernul nu mai trebuie demonstrat. Începând cu 1 iulie apar noi taxe şi noi constrângeri fiscale. Unele ţin desigur de lărgirea firească a bazei de impozitare şi, de aceea, pot fi considerate corecte ca principiu, dar fatale din perspectiva momentului de aplicare pentru veniturile unor categorii numeroase. Pentru cei care cred că un buget public este mai important decât orice buget individual, adică pentru toată filosofia bugetară a statului, această lărgire ad-hoc a bazelor fiscale este acceptabilă. Nu ştiu dacă este suficient acest argument pentru un stat care, cel puţin dintr-o perspectivă bugetară (în calitate de colector şi cheltuitor de bani publici), nu şi-a câştigat încrederea. Dovadă nu este numai confirmarea la plată, foarte slabă, ci şi lipsa de transparenţă a cheltuirii banilor. Faptul că FMI vine în aceste zile pentru a găsi soluţia minune prin care deficitul structural se poate topi este din nou semnul acestei neîncrederi deja instituţionalizate.

Ce vor putea face Ministerul de Finanţe şi delegaţia FMI pentru a schimba structural modul de folosire a banilor? Va fi o politică în trei paşi. Primul, cel care a început deja, ţine de o mai bună colectare. Îi spune aşa, dar, de fapt, riscă să fie o măsură ciclică de sugrumare a economiei, cu efecte nefaste pe termen nedefinit şi care se învârte în