Duminică după-amiază. Cobor dinspre Braşov, pe o vreme catifelată ca un mâţişor de răchită. În stânga se vede albă, asimetrică, dantura geologică a Zăganului şi Muntelui Roşu dăruită abundent cu smalţul ultimelor zăpezi.
Drumul este însă zvântat, iar coloana de maşini se scurge lin spre Bucureşti. Opresc la Mănăstirea Suzana, suită în dreapta pârâului, între păduri. Jos, în şosea, câteva mogâldeţe fac semne limuzinelor care trec spre Capitală. Nimeni nu opreşte. Mă încearcă şi pe mine cu un semn rugător, dar arăt că urc spre mănăstire. Am timp să remarc statura uriaşă, diformă a unei femei. O obezitate crâncenă pusese stăpânire pe făptura ei care se lăţise enorm.
Biserica era aproape pustie. O călugăriţă tânără păzea intrarea citind, fără să ridice ochii, un ceaslov. Am întrebat-o dacă pot cumpăra lumânări şi mi-a făcut semn de încuviinţare. Aprind ca de obicei lângă firida morţilor lumânare după lumânare şi rostesc în gând numele mamei, al tatei, al bunicilor dintr-o parte şi alta, al altor morţi dragi. Slujba se ţine în paracliserul din stânga, dar nu intru. Câte o maică iese dintr-o chilie şi trece iute către alta. Mănăstirea Suzana are povestea ei cu pronunţat iz literar. Mă gândesc la Anton Pann, profesorul de muzichie de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, care, îndrăgostit de fiica stareţei, a fugit cu ea la Braşov unde au consumat în deplină armonie o rară poveste de iubire. Întârzii afară şi ascult liturghia măcălendrilor şi strigătul mierlelor din cetină. Lângă maşină mă aştepta rugătoare şi temătoare femeia uriaşă care îmi făcuse semn cu mâna la şosea. Am o fetiţă de un an, scânceşte ea, luaţi-mă şi pe mine până la Măneciu. Ne apucă noaptea prin pustietăţi. De acolo iau trenul până la Lipăneşti. Îndură-te că am fetiţa bolnavă. Faţa femeii este mare şi rotundă ca un tuci. Ochii însă au o scânteiere care vorbeşte despre sufletul pitit î