Odată ratată încercarea de privatizare a CupruMin Abrud, "obiectivul" a fost complet secretizat. "Fără aprobare, exclus să intraţi", ne spune "paznicul" intransigent, de strajă la bariera muntelui. Drumul ocolitor şi desfundat, pornit de jos, din porţile Abrudului, spre craterul deschis de exploataţia de cupru în căciula pământului, la Roşia Poieni, se-ncheie, pentru noi, odată cu primul pas "în perimetru". Omul îşi mestecă pâinea. E ora mesei.
"Asta e. Singur, şefu' vă dă aprobare. Altfel ne dă pe noi afară", zice şi îl sună pe şef. Nu, şeful nu vrea, aşa cum n-a vrut niciun şef, de la Bucureşti la Abrud. "Nu puteţi filma în exploataţie, nu puteţi avea "o discuţie video" cu directorul companiei, nu puteţi. ..", ni s-a spus de la Ministerul Economiei. Dar cu cine putem purta o discuţie despre soarta companiei, a oamenilor şi a muntelui? "Cu biroul de presă", vine sec răspunsul.
"Doar noi am rămas, câţiva oameni"
Aproape sigur că aşa arată drumul spre iad: prost, furişat printre case vechi, din bârne, ridicate pe malul apelor roşii. Pe măsură ce urci, anevoios, strâns între pereţi de stâncă, natura pleacă pe poteci, în susul muntelui. Jos, la poale, în cazanul cu metal "topit", fierb osemintele tuturor morţilor locului - buni ori răi -, biserica lor şi... viitorul.
Cei vii şi rămaşi s-au împrăştiat pe dealuri, trăgându-şi casele după ei. Câteva familii, în majoritate bătrâni. Două case ici, una dincolo, încă una jos, la malul apei "de aramă". Restul a plecat în lume.
"Doar noi am rămas, câţiva oameni; nouă familii. Am urcat casele pe munte, odată cu sterilul. Fain sat a fost. 280 de familii. O Geamănă faină, ce să spun?!", povesteşte femeia puţin temătoare, puţin surprinsă de interesul nostru. E singură, de doi ani. Bărbatul e plecat în lume, să caute de muncă. "Dar luna asta trebuie să vie", spune ea, cu încredere.
De la "cur
