Pentru Mircea Sandu, această colcăială numită fotbal românesc pe care o administrează în folosul propriu reprezintă soclul pe care s-a căţărat pentru a accede la nivelul următor al puterii, în structurile de conducere UEFA.
El ştie că un sistem corect l-ar înlătura, mai devreme sau mai târziu, din scaun, deci gesturile sale ţin numai de imagine. Domnia Sa nu fură, dar e mai nociv decât un hoţ, pentru că girează un sistem care încurajează furtul. Un hoţ îţi ia cât poate, un sistem îţi ia cât vrea. Singura sa grijă este să nu aibă prea mulţi duşmani în acelaşi timp. Când scaunul i se clatină, strecoară un component al Generaţiei de Aur sub piciorul aflat în aer şi se echilibrează. Când conducătorul unui club îi devine ostil, respectiva formaţie dispare din prima divizie. Când trebuie să explice, se dezice. Când acuză, de fapt scuză. Când echipa naţională ajunge să graviteze constant în jurul poziţiei cu numărul 50 în lume, nu demisionează, dar demite. Iar când semne evidente arată că se produc arbitraje incorecte, înfiinţează o Comisie de Etică, utilă ca un confesional într-un bordel. Cât despre Comisia de Arbitraj, iată-l ajuns la cel de-al treilea purtător de brăţări dintre cei unşi de el. Ce face Mircea Sandu? Îi evocă lui Vasile Avram talentul de dansator pe la petreceri, delimitându-se însă atent de acesta, şi merge mai departe.Păstrând proporţiile şi sistemele de referinţă, preşedintele FRF e mai puternic decât preşedintele ţării. Ultimul are, prin Constituţie, număr limitat de mandate, în timp ce Mircea Sandu are vreo cinci la activ şi distruge cu competenţă fotbalul românesc de 21 de ani. Dacă va învinge şi la alegerile din 2014, îl va depăşi şi pe Ceauşescu la numărul de ani în care a deţinut puterea absolută. Un preşedinte de stat e ales prin vot universal, în timp ce şeful FRF e votat de către cei pe care el îi alege să-l voteze. Nici măcar dacă l
