Luna trecută am primit un telefon de la banca la care am cardul de salariu. „Bună ziua, v-am sunat să vă dau o veste bună”, mi-a spus vocea feminină plăcută de la celălalt capăt al firului. „Ce noroc pe mine!”, îmi zic în gând, ceea ce trecut prin filtrul politeţii se traduce, cu voce tare în „spuneţi, vă rog”. Aflu, din eufemism în eufemism, că sunt un client valoros, care are venituri eligibile şi care face de pe contul său tranzacţii care umplu banca de respect. Deja mă aşez mai confortabil în scaunul meu cu spătarul puţin şubred, ca într-un fotoliu impunător de CEO: aşadar nu mai sunt un angajat oarecare, sunt un client valoros, care nu ia la sfârşit de lună un salariu, ci dispune de resurse financiare şi care nu îşi plăteşte de pe card lumina, telefonul şi cumpărăturile de la supermarket, ci face tranzacţii. Femeia asta a intrat de un minut în viaţa mea şi iată că mă simt deja mult mai bine şi sunt şanse ca în următoarele 30 de secunde să ajung la exaltare. Pentru că am un statut atât de privilegiat pot primi, fără pic de birocraţie, 55.000 de lei credit cu un singur drum la bancă. Parcă-i şi simt în cont, nu alta, şi, chiar dacă nu o să profit acum de această ofertă preferenţială, mă simt brusc cuprinsă de linişte. „Uite, domn’e, la o adică nu mi-ar fi deloc greu să obţin banii ăştia. E doar un singur drum la bancă, doar o staţie de autobuz mă desparte de maşina vieţii mele”.

Îi explic totuşi că suma mi se pare nerealistă, că am deja un credit imobiliar, adică un produs bancar care, în realitatea vieţii mele, se traduce în: „plătesc 30 de ani pentru un apartament construit pe vremea lui Ceauşescu la periferia Bucureştilor”. Şi îi mai spun că, potrivit propriilor condiţii de creditare, banca nu are în acest moment cum să îmi dea aceşti bani. Închei conversaţia cu o glumă cordială: o rog să fie atentă data viitoare când mă sună, ca să nu se trezească