Ca sa fiu sigur, am mai citit o data "Pactul National pentru Educatie". Se mentioneaza nevoia de modernizare, de reducere a decalajelor, de competitivitate, spaima de sincopele ce pot surveni in democratie si obiectivele prin care se socoteste ca pot fi atinse aceste teluri. Trec peste faptul ca, luand asemenea repere pentru a demara marea schimbare mereu intrerupta sau amanata, semnatarii documentului – sefii principalelor forte politice din tara si presedintele insusi – par manati din urma de complexele retardarii si angoasele unui viitor imprevizibil, nu de dorinta sincera, constanta si calma de a le oferi cetatenilor Romaniei sansa implinirii de sine. Dar nu ma pot impiedica sa constat ca idealurile dintotdeauna ale educarii – implinirea celor mai bune promisiuni pe care le presupune fiintarea umana la nivelul fiecarui individ si dotarea oricarui ins cu instrumentele necesare cat mai deplinei realizari de sine, ca o cale spre fericirea personala si ca o contributie la destinul implinit al colectivitatii – nu transpar de niciunde din document. Conform opticii acestuia, suntem cu totii pe o corabie in deriva, amenintata de pericole numite si nenumite, trebuind sa ne optimizam prestatia doar pentru a depasi impasurile prezente si viitoare; drept care avem nevoie de instruirea menita sa ne permita sa atingem aceste obiective si de sistemul educational care sa le garanteze. Este, desigur, considerabil. Totusi, sa dorim sau sa acceptam numai atat?

Constitutia americana incepe cu expresia "Noi, poporul Statelor Unite" si nu uita sa prevada, inca din preambul, "bunastarea" generala ("the general welfare") ca pe un drept fundamental. Starea cea buna despre care vine vorba nu este insa nicidecum inteleasa ca simpla agonisire de prosperitate materiala, ci si ca implinire spirituala. In Constitutia actuala a Romaniei nu numai ca noi, cetatenii, nu figuram ca subie