O cruce neobişnuită pe care am zărit-o, nu demult, la Voroneţ, pe faţada vestică a Bisericicii „Sf. Gheorghe”, cu impresionanta scenă a Judecăţii de Apoi, m-a făcut să caut şi alte înfăţişări ale crucii decât cea latină cu care eram obişnuit. Desigur, aş putea să remarc faptul că, în primele trei sute de ani de creştinism, nu crucea a fost elementul care definea relaţia credincioşilor cu Iisus Hristos, ci peştele, al cărui nume, în greceşte, IHTUS, cuprinde iniţialele numelui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul.

Crucea o găsim înainte de creştinism (şi se păstrează până în zilele noastre în India, pe templele hinduse, sub formă de svastică) ori ne-a fost revelată o dată cu descoperirea civilizaţiei incaşe. Forme devenite familiare de cruci sunt cea a Sfântului Andrei, de care ne reamintim la trecerile de cale ferată, crucea Sfântului Petru, cu transversala la bază (pentru că apostolul a cerut să fie martirizat cu capul în jos, diferit de Iisus), crucea egipteană sau faraonică, cu bucla deasupra transversalei, crucea greacă sau crucea pătrată după tiparul căreia au fost construite bisericile bizantine, crucea malteză cu patru brate egale şi înspicate, folosită de cavalerii Ordinului Sfântului Ioan de la Ierusalim, deveniţi, ulterior, cavaleri de Malta. Mai numim, în această înşiruire, crucea rusă care e o cruce latină cu un al doilea braţ orizontal, înclinat; el subliniază îndreptarea tâlharului Barabas, care l-a însoţit pe Iisus în martiriu, dar şi locul pe care s-au sprijinit picioarele Mântuitorului crucificat.

În sfârşit, aş pomeni crucea patriarhală cu două braţe orizontale, de lungimi diferite: cel superior mai mic, cel inferior mai mare. Este, de altfel, crucea pe care am remarcat-o la Voroneţ, în registrul de la baza peretelui vestic, în partea stângă, unde este pictat Raiul, cu poarta lui păzită de îngeri. Unul dintre fericiţii în ador