„Cine e Monica Viti?” Nedumerirea asta, cu t simplu, l-ar încerca pe oricare cetăţean, cu excepţia cinefililor mai mult sau mai puţin veterani, nu doar pe tânăra actriţă-personaj din noul „Metabolism” al lui Corneliu Porumboiu. Ea n-a văzut „Aventura”, nici „Eclipsa” şi nici cine e Antonioni nu ştie. A ei ignoranţă înseamnă aroganţă, a regizorului faţă de public.

„Metabolism sau Când se lasă seara peste Bucureşti” este un film trufaş. Narcisic. E gândit să fie receptat de o mână de oameni, într-o vizionare privată; la limită, poate numai de regizor. Nici măcar de actorii care joacă în el. Cu toate că Bogdan „Boghi” Dumitrache îşi interpretează, tehnic, foarte bine rolul de cineast ros nu atât de gastrită, cât de obsesia realismului absolut în cinema, nici el, nici cele două femei care îi dau replica nu sunt oameni vii, nu trezesc spectatorului singuratic nici ataşament, nici respingere, sunt doar nişte roabe pentru transportul ideilor lui Porumboiu. Idei despre cinema, nu despre viaţă.

În alte filme despre film din istoria acestei arte, de pildă „Amatorul” lui Kieslowski, „Noaptea americană” a lui Truffaut, „Trandafirul roşu din Cairo” al lui Woody Allen sau „Bună dimineaţa, Babilon” al fraţilor Taviani, e vorba despre intersecţiile cinemaului cu lumea, despre cum se naşte arta din viaţă şi cum viaţa poate fi schimbată de artă, spectatorul obişnuit având tot timpul şansa de a intra în contact afectiv cu ce se întâmplă pe ecran, iar criticul profesionist posibilitatea să mediteze la fundamentele cinematografului. La Porumboiu, nexam, canci pentru cel dintâi.

Rămâne criticul. A fost o mare plăcere pentru mine să redescopăr mireasma dry a cinemaului auster, existenţialist, cinema „de idei” şi atmosferă, însetat de dileme insolvabile, de cuadratura cercului pe ecran al anilor `60. Anii în care în România exista şi era groasă cât o carte revista Ci