"Omul e mort", recentul roman al lui Serban Alexandru, a venit destul de neasteptat, pentru a nu trezi interesul, atat pozitiv, cat si negativ, al actorilor lumii literare iesene, in situatia in care Iasul, oras al marilor poeme, sufera de lipsa de adiacenta a prozei; altfel spus, nu se prea mandreste cu o linie de proza pe masura poematicului. Pentru ca, ce-i drept, ultimii ani au venit cu seceta peste proza ieseana, chiar daca s-a excelat in poem.

Romanul lui Serban Alexandru, pseudonimul lui Mirel Cana, muzeograful Casei Dosoftei (pentru a-l repera pe autor in peisajul actual al culturii iesene), a suferit multe pe drumul publicarii la EdituraEurocart, in 1999, si al promovarii lui, tocmai pentru faptul ca este ceva rar, pierdut de principii, in locurile scriiturilor iesene. Atat de mult, incat a suportat si boicotul plagiatului, desi nicidecum nu este vorba despre asa ceva, dupa cum plagiatul Stelian Baboi se exprima deschis, si sub semnatura. (vezi articolul alaturat).

In orice caz, aceasta disputa ne aseaza, indubitabil, sub semnul saraciei prozei la Iasi. Spre exemplificare, pe langa peste 50 de volume de poezie, pe an, apar, la Iasi, cel mult sapte-zece volume de proza, demne de consideratie.

Dar, ma intorc la "Omul e mort" - "noua poema romana", cu autorul, Serban Alexandru. O carte sufocata, in bun sens, de complexitate; de vointa de a afirma cateva "supozitii" despre felul de a fi, dezradacinat, al insului, intr-o conjunctura istorica si politica ostila. O carte, din nou, sufocata de nostalgiile psihologice ale omului fata de vremurile in care valoarea avea un alt fel de a se manifesta, in primul rand cu mai multa libertate. O carte in care, cu adevarat, Emanuel si Emanuela, trecuti prin filtrul realului in Hermanuel, ori, Hermanuela, sub inraurirea directa a lui Grigore (ce romaneste!), refac subtilitatea arheti