Ea a fost botezată Ilva. Este, desigur, numele unei fabrici, căci ea a avut o mamă cam comunistă, o mamă care a jucat în filme din acelea şi a murit de sifilis.

Ea, fiica vitregă a unui proiecţionist, a crescut într-un cinematograf. Poate şi de aceea, istoria iubirilor Ilvei este frumoasă ca un scenariu în care oamenii mor doar pentru a renaşte mântuiţi.

Ea, Ilva, a iubit un student la drept, cu o dragoste din acelea care nu se pot împlini decât în altă viaţă. Ea a iubit un nazist în vremea Rezistenţei, când, ca tânără franţuzoaică, era mortal să iubeşti un nazist, chiar dacă el îţi cânta minunat „La Marseillaise".

Ea l-a iubit pe moştenitorul unui imperiu financiar început din goana nebună (şi nu după aur) a unui indian sărac, cum l-a iubit şi pe acel pugilist care îl făcuse cândva să tremure pe însuşi Rocky Marciano. Ea l-a învăţat pe Bob, pugilistul-erou, primul său cuvânt în limba franceză - cuvântul „paix" (pace) şi, trebuie să admiteţi, nu e deloc un cuvânt uşor.

Ilva a dansat pe muzica secolului său, cu cluburile sale de cabaret, cu jazzul, cu pianele lui, cu tranşeele, cu lagărele, cu propaganda, cu atentatele, cu deceniile sale nebune şi deceniile sale obsedante. Caruselul iubirilor ei este, veţi afla, orbitor.

Ea, Ilva, este cântecul, deloc de lebădă, al unui cineast demult uriaş, cum este Claude Lelouch. El reuşeşte să facă din „Ces amours-là" un film care nu le foloseşte doar îndrăgostiţilor. Căci sunt în „Ces amours-là" cel puţin două idei fundamentale pentru cei care au ochi de văzut, urechi de ascultat şi inimă de simţit, două idei care se contrazic între ele, care se înfruntă într-o luptă de al cărei rezultat depinde totul.

Prima: iubirea este cea care câştigă războaiele - aşa a fost dintotdeauna. A doua: războaiele se repetă, iar şi iar, de fiecare dată când nu mai dăm nici doi bani pe cei morţi, pe săbiile, pe baio