Descoperim o lume interioară a sentimentelor omeneşti tandre şi delicate de care viaţa ne face parcă azi să fugim pentru a putea înfrunta durităţile prezentului, ne regăsim pe noi înşine, graţie acestui pretext genial, apţi să continuăm să apărăm ce e mai bun în noi cu ajutorul artei, în speţă al muzicii. Dar şi al teatrului.

Dramaturgul francez Eric Emmanuel Schmitt are uneori idei geniale (tot aşa cum alteori scrie piese incredibil de proaste). De pildă, în această nouă piesă a sa, Kiki van Beethoven. O întâmplare cât se poate de banală - achiziţionarea unui bust al compozitorului de la antichităţi de către o doamnă nostalgică - e speculată de autor într-o direcţie neaşteptată. Christine-Kiki, vorbindu-le despre noul ei obiect–fetiş pritenelor de la casa de bătrâni unde trăieşte, nu cade de tot în ridicol, fiindcă autorul ştie să ducă povestea înainte şi înapoi în timp până la spiritualizare maximă. Kiki umblă cu bustul peste tot, găsindu-şi în asta o nouă motivaţie de ataşament faţă de valorile trecutului. Îl apără pe compozitor de inamiciţii şi se consolează biografic cu privire la aceleaşi fatalităţi, printre care îmbătrânirea. În căutarea tinereţii, la început singură, apoi tot mai frecventată pe tema noii ei pasiuni, Kiki găseşte pe bază de Beethoven o nouă miză a prieteniei, a solidarităţii umane. Fie şi numai cu ajutorul Simfoniei destinului, viaţa ei dobândeşte acum un alt orizont, pe care simplele audiţii de discuri nu i l-ar fi dat.

Dar Kiki testează cu bustul ei şi viitorul. Intâlnirea din parc cu puştiul care-i devine prieten, după ce o ridiculizase niţel, e miezul monodramei lui Eric Emmanuel Schmitt, în care aflăm astfel una dintre cele mai frumoase propuneri de armonie între generaţii, într-o lume în care cei bătrâni şi cei tineri nu se înţeleg deloc. Adolescentul cu walkman-ul pe urechi şi muzica lui zgomotoasă capătă nu numai înţe