Nici măcar pesediştii vechi, cei care au mai suportat o dată „foamea“ în opoziţie, nu mai au încredere în viitorul partidului.
Ce se întâmplă în ultima vreme cu PSD, de la schimbarea cu tam-tam a liderului până la dezertarea în masă a parlamentarilor şi formarea unei noi formaţiuni politice, nu se poate explica doar prin grelele condiţii pe care le presupune opoziţia. Este una dintre explicaţiile pe care ni le tot dau, la televizor, diverşi analişti îngrijoraţi, vezi bine, de soarta stângii. Sigur, ea are un dram de adevăr.
Nu se poate nega că un partid altădată atotputernic, pentru care exerciţiul puterii devenise ceva la fel de natural ca respiraţia, are mari probleme de adaptare la intrarea într-un ciclu electoral în care nu va apuca să se înfrupte din ciolanul guvernării. Dar dacă ne gândim că istoria se repetă şi ne uităm puţin în urmă vom descoperi că social-democraţii au mai trecut printr-o asemenea experienţă sub regimul Conveţiei Democratice.
Şi atunci au existat voci (ce-i drept, mai timide, dar la fel de sonore) care au cerut capul preşedintelui Ion Iliescu. Şi atunci dizidenţii au ales să plece pentru a-şi forma propria formaţiune politică (numită pompos „Alianţa pentru România"). Şi atunci s-au grăbit comentatorii momentului să cânte prohodul PSD-ului, bazându-se pe argumentul irefutabil că pesediştii nu vor rezista într-un război dus, cum zice românul, „pe burta goală". Era ca şi cum ai încerca să-l obişnuieşti pe bogat cu sărăcia.
Se vede treaba că s-au înşelat, căci Iliescu şi ai lui au revenit cu prima ocazie în capul mesei. Astăzi, situaţia e însă diferită. În primul rând, din cauza conjuncturilor care au adus partidul pe mâna unor Mircea Geoană şi apoi Victor Ponta, doi politicieni care au pornit cu stângul acţiunea de reformare a fostului FSN. Din simplul motiv că au încercat să reformeze organizaţia, nu mentalităţil
