La începutul anului 1990, pe când satele şi oraşele româneşti erau cutreierate de camioanele cu ajutoare venite din Vest, am descoperit cu toţii un produs minunat, la care ne uitam ca la mărgele colorate: sticla de plastic. Deşi eram singura ţară care avea în conducere un „savant de renume mondial”, expert în polimerizarea stereospecifică a izoprenului bla-bla-bla, bla-bla-bla, nu eram în stare să facem nici măcar pungi capabile să ţină două cepe şi trei ardei, dovadă că rămâneam mereu cu toarta-n mână şi cu legumele pe trotuar.

În acele zile euforice şi naive, eram capabili de trocuri uluitoare: trei kile de ulei sau cinci de zahăr pentru o sticlă de apă. Apa o gustam, constatam că „nu e bună” – nu făcea bulboane ca a noastră, semn că „e apă chioară, nu e minerală” – şi o vărsam degrabă în chiuvetă, păstrând, victorioşi, trofeul suprem: sticla de plastic.

Cultura plasticului ne-a însoţit la fiecare pas în cei 20 de ani stupizi proorociţi de Brucan. Sticlele de plastic au invadat bucătăriile, frigiderele, cămările, garajele sau subsolurile. La început nu ne-am fi despărţit de ele pentru nimic în lume – dacă nu mai prindem „altele”?! Apoi, pe măsură ce constatam că ne-au invadat, am început să mai şi aruncăm din ele – prudent, asigurându-ne mai întâi că n-au dispărut deja din magazine.

Încet-încet, febrilitatea acumulării s-a transformat în febrilitatea debarasării. Să aruncăm sticlele de plastic, pentru că ne-am lămurit: se găsesc pe toate gardurile! Şi am umplut pământul de ele. Pentru că producţia e uriaşă, consumul aşijderea, doar reciclarea lipseşte cu desăvârşire. E ca şi cum ai locui într-o casă fără closet: renunţi să-ţi mai faci nevoile?! Mă tem că aşa ceva nu se poate. Şi atunci, rezolvi problema în mod empiric: pe sub pruni, pe lângă gard...

Aşa e şi cu PET-urile astea: sunt dejecţii ale stilului nostr