Între anii 1948, când întregul comerţ, inclusiv cel de artă, trecea sub controlul amănunţit al statului totalitar, şi 1990, România nu a avut o piaţă liberă a artelor. Magazinele Fondului Plastic, cele câteva consignaţii controlate direct de Ministerul de Interne, şi modestul negoţ cooperatist de artizanat ne-au particularizat, în contextul continental, printr-un gen de incompatibilitate foarte mândră de sine. Piaţa artelor, dacă nu e liberă, dacă nu formează preţurile şi nu asigură circulaţia ideilor şi a artefactelor, dacă nu garantează proprietatea, nu are nici un drept să se cheme piaţă. În România, superlativele valorii nu aveau nici un temei în absenţa unui sistem complet şi nedirijat ideologic de valorizare. Colecţiile de artă contemporană, câte s-au constituit în aceste decenii de sistematică şi brutală condiţionare a patimii colecţionatului, au mizat pe discreţie şi pe relaţii de atelier cu artiştii, în marginea fiscalităţii. N-a fost o activitate de clandestinitate, însă nu i-a lipsit prea mult ca să aibă toate atributele unei îndeletniciri condamnabile.
Colecţionarii au fost categoria intelectuală cea mai hărţuită, cea mai sancţionată penal şi cea mai culpabilizată public datorită unei definiţii de fond: Într-un stat, care sacraliza „proprietatea colectivă”, ei perpetuau proprietatea particulară. Colecţiile semnificau o sfidare intelectuală, iar colecţionarii erau o minoritate tolerată, speriată din când în când cu decrete şi „indicaţii pe linie de partid” ce anunţau noi naţionalizări.
Odiosul muzeu al colecţiilor nu a fost decât un pretext pentru rechiziţionarea târzie a unor mari colecţii antebelice. Faptul că funcţionează în continuare e o ruşine, un stigmat şi o chestiune de comunism cu nume schimbat. Oricât ne-am strădui să recuperăm pentru o istorie adevărată a artelor noastre şi în mod demn, din aşa-numitul comerţ de