Moartea rămâne la fel de inexplicabilă pe cât era curentul electric, pe când aveam câţiva ani şi-mi era de ajuns să văd că becul se aprinde şi oamenii se sting, fără să simt nevoia să mă întreb cum se petrec, tehnic, lucrurile astea?

Primul mort pe care l-am văzut nici nu era, de fapt, un mort; vreau să spun că, deşi în mod evident murise, nu apucase să ajungă până acolo de unde pornind, dacă mori, poţi fi considerat un mort în adevăratul înţeles al cuvântului, pentru că de murit moare, am înţeles asta devreme de tot, doar cine a apucat să se bucure de viaţă. Or, primul meu mort era o fetiţă de patru-cinci ani, din satul bunicilor mei, pe care nici măcar nu apucasem să o cunosc, pentru că pe atunci universul meu se reducea la o curte mare, o uliţă şi nimic din ce nu încăpea în acest perimetru nu exista. Numai că, atunci când într-un sat micuţ, încropit în grabă înainte de al doilea război, din olteni veniţi în Dobrogea după pământ, în care toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, moare un copil, se creează vâlvă. Ţin minte foarte clar ziua în care a avut loc înmormântarea, în bisericuţa improvizată a satului. Noi, copiii de pe uliţa bunicilor, ne-am făcut loc, ne-am strecurat printre oameni şi am asistat, cu ochii lacom deschişi, la spectacolul funerar. Slujbă, bocete, obiceiuri tainice, dar multe şi executate cu respect şi teamă. Pentru noi, pe atunci, lumea era o poveste, iar ţaţele din sat ne explicau foarte serioase cum e cu sufletul mortului, care pluteşte ca un abur prin lume şi trebuie împăcat, cum trece el dincolo şi are nevoie ba de pieptene, oglindă ori de bănuţ pitit în palmă şi tot aşa. Dar, mai ales, am ţinut să fim lângă sicriul cât un geamantan, pentru că nu mai văzuserăm în viaţa noastră un mort şi curiozitatea era pe măsura sfintei noastre ignoranţe. Stupoare ne-a creat faptul că fetiţa aceea moartă arăta ca oricare fetiţă vie, era un copil