Episodul 1. A început anul şcolar, deci trebuie cumpărate manuale, culegeri, caiete speciale. Vânzătoarea zice că are o problemă la casa de marcat, nu poate să-ţi dea chitanţă. Se apleacă după tejghea, socoteşte, adună, scade, se încurcă în TVA, apoi decretează: „Trei sute nouăzeci şi patru de lei“. Hopa! - îţi zici -, parcă trebuia să fie în jur de 300 de lei. „Nu vă supăraţi, vreţi să mai calculaţi o dată?“ Femeia e amabilă: vorbeşte frumos, e toată numai zâmbet. Plimbă pixul pe hârtie, adună de sus în jos, trage linie, şapte şi cu opt – cinşpe, şi cu şase – două’ş’unu – unu, doi în minte... patru şi cu trei – şapte, şi cu doi din minte – nouă... Ridică privirea şi pronunţă senin, ca şi când ţi s-ar adresa pentru prima oară: „Două sute nouăzeci şi unu de lei. Plătiţi cash sau cu cardul?“. Aha, deci se poate cu cardul... Dar nu se poate chitanţă... „Cash, doamnă, cash...“ Este, totuşi, ziua ta norocoasă. Tocmai ai salvat 103 lei. Un pic de neatenţie şi aveai buzunarul mai uşor cu un milion de lei vechi.
Episodul 2. O masă pe fugă, la restaurant. „Vă rog să-mi aduceţi nota, mă cam grăbesc.“ O aduce. Socoteşti în minte: atât... şi cu zece la sută – mă rog, se rotunjeşte... Chelneriţa aduce restul. Lipsesc 50 de lei. Sau cincisute de mii, „pe vechi“. „Scuzaţi-mă, v-am dat un milion.“ „Ba mi-aţi dat cinci sute de mii!“ „Vă rog, încercaţi să vă amintiţi. Sau căutaţi-vă în buzunar...“ „Îmi pare rău, mi-aţi dat cinci sute de mii!“ Ce poţi face? Să continui dialogul „intelectual“ cu năprasnica ospătăriţă? Nu ai nicio şansă...
Episodul 3. La metrou, la Romană. O doamnă se caută în portofel, dar din portofel îi cade o bancnotă de 10 lei. O sută de mii, „pe vechi“. O strigi şi dai să te apleci - „doamnă, v-au căzut banii“ – când bancnota este acoperită, ferm, de un pantof bine lăcuit. Deasupra lui – un picior vânjos, un costum elegant şi un domn bin
