Cine răsfoieşte, azi, ziarele româneşti din luna noiembrie 1989 - luna celui de-al XIV-lea Congres al PCR - este pus în situaţia de a constata un fapt semnificativ: toate, dar absolut toate materialele propagandistice consacrate dezbaterii "tezelor şi ideilor directoare ale documentelor programatice pentru Marele Forum al Comuniştilor Români" se realizează numai (şi numai!) la nivelul afirmaţiei.
Asta înseamnă că fiecare dintre aceste aşa-numite "idei-forţă ale devenirii noastre comuniste" nu era analizată prin raportare la alte soluţii/idei, cu atât mai puţin prin comparaţie cu soluţiile preconizate de alte "partide frăţeşti" în situaţii similare sau la probleme asemănătoare înregistrate "pe parcursul diverselor etape ale procesului de transformare revoluţionară a societăţii". (Folosesc, evident, termeni din limbajul ideologic al timpului!)
Era de ajuns să se menţioneze că respectiva teză sau ipoteză este emanaţia gândirii filosofice şi social-politice a "Tovarăşului", pentru ca valoarea sa absolută să fie atestată. Definitiv şi irevocabil! La mijloc nu era vorba doar despre o (re)confirmare a zicalei "comparaison n'est pas raison", ci despre ceva mai complicat! Şi, totodată, despre ceva care contrasta dureros cu perioada în care originalitatea şi adevărul unor anumite teze şi idei susţinute în documentele de partid erau argumentate tocmai prin raportare la alte teze şi idei, de regulă cu cele din arsenalul CAER-ului ideologic al partidelor comuniste şi muncitoreşti.
Unde prima - nu-i aşa? - "uriaşa experienţă istorică a PCUS". Fiindcă, într-adevăr, de prin 1965 şi până (cel mult) la Congresul al XI-lea al partidului, a fost o perioadă în care dezbaterile şi confruntările de idei aveau un rol bine stabilit. Astfel, originalitatea unor elaborări conceptuale era argumentată şi demonstrată, fireşte, în limitele i
