În anul 1975, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România emitea Decretul nr. 151 privind autofinanţarea unor activităţi ale instituţiilor de stat. În articolul 1 al documentului publicat în Monitorul Oficial nr. 130 din 12 decembrie 1975 se menţiona:
"În scopul dezvoltării unor activităţi producătoare de venituri şi pentru realizarea unor acţiuni proprii fără finanţare de la buget, instituţiile de stat pot utiliza veniturile realizate din sursele prevăzute în anexa nr. 1, în vederea autofinanţării integrale sau parţiale a cheltuielilor". Aici intrau şi veniturile realizate de teatre şi instituţiile artistice-muzicale din: vânzarea biletelor de intrare la spectacole, vânzarea programelor de sală, închirierea sălilor de spectacole, precum şi alte venituri şi subvenţii de la buget.
Decretul a fost, ulterior, mutilat de Ceauşescu, actorii fiind trimişi la periferia profesiei, iar teatrele aruncate, pentru mulţi ani, în obscuritate.
Ca să înţelegem astăzi resorturile după care continuau să funcţioneze în 1989 teatrele - şi mai ales teatrele de provincie, pentru care subvenţiile de la buget erau limitate -, în ciuda greutăţilor de tot felul şi a poverilor autofinanţării, să facem radiografia unei astfel de instituţii de cultură.
Înfiinţat în 1948, într-un moment de elan, când se deschiseseră vreo 15-20 de "teatre de stat" prin toată ţara, oare ce devenise Teatrul Bacovia din Bacău în preajma Revoluţiei? O cooperativă în care se făceau de toate şi în care "imperios necesar" era să se îndeplinească planul. Uneori, producţia de matricole făcea să se plătească salariile la timp; la fel, producţia de vată de zahăr sau, ceva mai târziu, chiar chiriile pentru jocurile mecanice înghesuite prin holurile de intrare decorate în stil neoclasic.
ÎN SALĂ
Să aruncăm un ochi în sala de spectacole. Iarna,
