Cartea cea vie
L-a cunoscut pe Radu Anton Roman şi l-a îndrăgit. Pasiunea pentru bucătăria românească i-a unit. Mihai Ogrinji - diriguitorul destinelor uneia dintre cele mai vechi publicaţii de turism din ţara noastră, "România pitorească" - ne-a fost alături în proiectul editării sub noua formă a cărţii de căpătâi a lui Radu Anton Roman. Pentru cartea cea vie a bucătăriei româneşti, el ne-a trimis şi o reţetă veche de sarmale. Încercaţi-o! (M.C. Ursache)
Au reputaţia unui adevărat herb al bucătăriei româneşti. În acelaşi timp, li se revendică baştina nu doar de ţările din jurul gastronomiei noastre, ci şi de unde nu te aştepţi. Le-am întâlnit, de pildă, şi-n Armenia (cu stafide), şi-n Dubai, şi prin Thailanda. Întrucât cer măiestrie - să nu ne iluzionăm cumva că toate româncele şi toţi românii sunt maeştri bucătari - au devenit bucate de rezistenţă şi pentru zilele de post, şi pentru cele de frupt. Nu pot lipsi, se înţelege, de la marile evenimente ale vieţii - botez, nuntă, înmormântări -, la fel cum se bucură de un statut privilegiat la festinurile de Crăciun, de Revelion, de Paşte, ca şi la hramuri, parastase, pomeni, aniversări, alte şi alte paranghelii. Într-un cuvânt, spre a ieşi, eventual, din arealul banalului - asumat din respect pentru deliciile cu care m-a blagoslovit această mâncare - să mai spunem doar atât: ceea ce reprezintă Mioriţa pentru literatura noastră vorbită cam aceeaşi greutate şi putere de convingere o au sarmalele pentru gastronomia românească. Şi am putea invoca, ca un prim argument, înseşi variantele fără sfârşit ale preparatului. Sunt sarmale în frunză de viţă-de-vie, de tei, de ştevie, în foaie de varză murată, ca să le încolonez pe cele mai cunoscute, dar şi sarmale fierte în apă, borş şi vin, sarmale mici, cât o perjă brumărie, dar şi mari, cât capul de mâţă, solitare sau în cuibar (câte trei, câte cinci), cu carne
