Bunul meu prieten Marcus, Cred că nu ţi-am povestit niciodată cum am ajuns la tine. De ce te-am ales tocmai pe tine dintre atîţia oameni despre care aş fi putut să scriu* ca jurnalist? Uite cum a început. Am primit într-o zi coperta care se pregăteşte pentru publicarea, în variantă electronică, a discursului tău de recepţie de la Academie**. Te ştiu de cîteva luni doar şi, cronologic, ne despart şaizeci de ani, dar acesta e doar un detaliu care iese la iveală din acte. În realitate, eşti cel puţin la fel de tînăr ca şi mine. Mai ţii minte cînd ţi-am spus asta? Se întîmpla după prima întîlnire, cînd tu mi-ai luat la un moment dat agenda să-mi notezi pe ea titlul discursului pe care urma să-l ţii la sesiunea de comunicări pe tema „Ştiinţă şi spiritualitate“, şi ai zîmbit cînd ai citit ce notasem pe foaie, în aşteptarea ta. Scrisesem „Poate nu mai vine. Poate nu dăm lucrare astăzi. Scap“. Vezi cît de greu uităm de „traumele“ şcolii? Mi-ai spus că stai aproape de Institutul de Matematică, unde ne întîlnisem, şi că, la plecare, ne putem opri la adresa ta, să îmi dai cîteva cărţi. Mi-ai scris pe prima filă din Mathematics in Romania, „Mihaelei Iancu, un gînd cordial de la Solomon Marcus. Bucureşti, 20 august 2009.“ Nu era o dedicaţie furtunoasă. Era o folosire justă a cuvintelor, pe măsura momentului. Nici mai mult, nici mai puţin. Peste cîteva luni, ai început să-mi spui Michiduţă. Mihaele, ziceai tu, sînt prea multe şi e un nume destul de banal. Pentru întîlnirea din 29 septembrie, ţi-ai amintit cum să faci nodul la cravată, asta după ce, la precedenta, uitaseşi şi mi-ai spus-o franc. Mi-ai spus că, dacă nu te gîndeşti, ştii. Altfel, e greu de explicat. E aceeaşi situaţie pe care ai întîlni-o dacă ar trebui să-i descrii cuiva cum mergi. Apoi, mi-ai vorbit despre ultimele sesiuni ştiinţifice la care fuseseşi invitat: în Ungaria, la Curtea de Argeş, la Alba Iulia,