Claudia Todor (absolventa, in 1988, a Academiei de arta) picteaza cu ulei pe panza autoportrete grefate pe imagini de oras, ale Bucurestiului, pentru ca pictura ei e programatic autobiografica. Orasul si sinele - doua teme comune azi, aproape un fel de figuri impuse. Interesant e insa modul cum fuzioneaza in cazul Claudiei Todor genurile traditionale - peisajul urban si autoportretul, cum colaboreaza si cum se modifica in raport cu intentiile ei parodice.

Unul dintre aceste autoportrete se delimiteaza pe fundalul Pietei Kogalniceanu. In 1947, pictorita Maria Banica expunea la Salonul Oficial din acel an un tablou reprezentand aceeasi Piata Kogalniceanu. Era un peisaj urban din cele, nici mai bune, nici mai rele, care populau expozitiile vremii. Ce s-a schimbat in ultima jumatate de secol in traditia genului? Maria Banica vedea un oras in care mai exista inca un echilibru intre spatiul construit si natura. Copacii sunt mai inalti decat casele, trecatorii, la scara peisajului, fac corp comun cu intreg ansamblul. Din statuia lui Kogalniceanu pictorita retine soclul, nu si figura de politician versat si arogant, asa cum l-a imaginat Oscar Han pe ilustrul istoric si om politic pasoptist, ascunsa de masa informa de culoare a frunzisului. Un fel de a spune ca statuia e in plus. Piata Kogalniceanu nu s-a schimbat prea mult in ultimii 60 de ani. Dar asta nu o impiedica pe Claudia Todor sa faca un cu totul alt decupaj, sa nu mai vada natura, ci arhitectura nuda, masinile, semnele de circulatie si statuia, la care imaginea propriului chip, mult supradimensionat, lipit aproape ca intr-un colaj si mai putin integrat imaginii,

s-ar zice ca se raporteaza.

Asistam la o violentare datatoare de sens a unitatii spatiului pictural care domina inca vizualitatea interbelica si la o confruntare intre practica traditionala a comemorarii - statuia - si nevoia subiect