Următorul preşedinte francez va fi... candidatul partidului socialist François Hollande. În urmă cu o lună, orice predicţie rostită cu o astfel de certitudine ar fi sunat imprudent, dacă nu absurd. Incertitudinea predomina. Patru candidaţi au dominat competiţia şi nimeni nu ar fi îndrăznit să prezică cei doi candidaţi care vor ajunge în al doilea tur al alegerilor. Într-adevăr, cursa prezidenţială părea mai strânsă decât oricând în perioada recentă.
Dintr-o dată, s-a întâmplat ceva - nu un eveniment în sine (deşi a început cu prima călătorie electorală a lui Hollande la mijlocul lunii ianuarie), ci mai degrabă un proces aproape ireversibil, care poate fi rezumat după cum urmează: o mare par-te dintre francezi vor să pedepsească un preşedinte care a căzut în dizgraţie.
Francezii nu ar fi îndrăznit să facă acest lucru dacă nu ar fi găsit o alternativă credibilă. Hollande, un candidat mai corect şi mai hotărât decât ar fi crezut majoritatea alegătorilor francezi, a dat o voce (şi o faţă) unei dorinţe larg răspândite de a-l respinge pe preşedintele în exerciţiu, Nicolas Sarkozy.
Asta nu înseamnă că Hollande este carismatic. Dimpotrivă, există în continuare îndoieli cu privire la gravitatea sa în comportament, ca să nu mai vorbim de îngrijorări serioase cu privire la realismul sau înţelepciunea programului său politic. Dar, spre deosebire de fostul său tova-răş, Ségolène Royal, care a luptat împotriva lui Sarkozy pentru preşedinţie în 2007, el arată şi sună „real".
De acum înainte, campania pare gata să se transforme într‑o luptă clasică între stânga şi dreapta, dar cu o diferenţă majoră între cele două strategii ale candidaţilor principali. Hollande vrea să transforme alegerile prezidenţiale într‑un referendum împotriva lui Sarkozy, care, având în vedere lipsa sa de popularitate, încearcă să elaboreze o luptă în termeni de valori şi experienţă. @
