O întrebare stranie mi-a trecut prin cap zilele trecute, referitoare la ce gândeau artiştii care au postat pe pereţii de la Altamira, dacă ei se gândeau cumva că fac artă. Gombrich& company afirmă că nu.
Mai ales, Gombrich spune că exerciţiile din acea epocă preistorică nu aveau decât sens utilitar ori, în cel mai rău caz, ritualic. Putem fi de acord şi cu prima afirmaţie, şi cu cea de-a doua, dar ideea că realitatea de afară era adusă şi imortalizată pe peretele unei peşteri, mă face să cred că autorii respectivelor semne lăsate aici aveau o oarecare educaţie estetică, nu în sensul în care ne-am complicat să gândim de atunci şi până acum, ci în sensul imortalizării unei anume frumuseţi a naturii, pentru că animalele de la Altamira au graţie şi, deşi seamănă cu cele din realitatea de afară, ele sunt altceva. Arta modernă nu face altminteri, se întoarce mereu, printr- o anume simplificare, căreia istoricii i-au schimbat continuu numele, purtând-o dintr-un curent în altul, decât să se întoarcă prin hăţişul estetic la o formă de decupaj din realitatea inocentă. Paradoxal, această întrebare mi-a parvenit după ce am trecut prin încăperile Muzeului Naţional de Artă Contemporană, unde expune pictorul Nicolae Comănescu. Aproape că nu există nici o legătură între ceea ce am spus mai înainte şi ceea ce semnifică artistul în discursul său, oarecum retrospectiv. Pur şi simplu expoziţia este organizată după principiul prin care un regizor îşi construieşte filmul, secvenţă cu secvenţă, îmbogăţind cu semne şi citate o realitate pe care ar vrea să o citim şi noi în sensul conceput de el.
Simţi de la început suflul unei generaţii noi de artişti, culturală până în măduva oaselor, dar dispunând de mai multe instrumente de lucru decât predecesorii săi. Asimilarea noilor tehnici media de comunicare îl face pe artistul acestei generaţii să se deplaseze cu mai multă uşurin