Tema proiectului de cercetare, Generaţia ’60: discursul artistic şi discursul critic. Neomodernismul, este uşor de formulat, dar dificil de epuizat. Ea a presupus o analiză de cîmp cultural, în perspectivă istorică; şi totodată, o relectură critică a celor mai semnificative opere (meta)literare configurînd remodernizarea autohtonă din anii ’60. Acest moment de impact, care a fisurat blocul monocolor al realismului socialist şi apoi l-a substituit, transformîndu-se într-un interval sinonim cu o epocă literară, poate fi asociat (dacă nu şi echivalat) cu debutul editorial al lui Nichita Stănescu. Poetul ni se pare cel mai important din epoca postbelică şi prin acest fapt. Între 1960 şi 1971, anul „Tezelor din Iulie“, prin care s-a încercat reinstrumentalizarea ideologică a culturii române, literatura autohtonă va reface legăturile întrerupte cu reperele interbelice; se va resincroniza cu mişcarea de idei din spaţiul occidental; va reimpune criteriul estetic, marcîndu-şi continuitatea cu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu; şi va dezvolta discursuri artistice şi critice noi, edificînd şi legitimînd un alt canon. Acest nou modernism aparent paradoxal, care face efortul de a se extrage din prezentul dominant al unui realism socialist „progresist“, pentru a redescoperi un trecut românesc şi european pus la index, se înscrie – în viziunea noastră din prezent asupra fenomenului sociocultural – în cele patru tipuri distincte de modernizare autohtonă. În trei dintre aceste patru etape de modernizare identificabile în secolul 20, sensul şi caracteristicile literaturii române, direcţia şi evoluţia ei, au fost date de adaptarea unui fond local, specifist-naţional, particular-românesc, la formele de civilizaţie şi cultură ale Occidentului. Prima, în secolul trecut, este modernizarea liberală, prin sincronizare accelerată şi ardere de etape (momentul Lovinescu, asimilat prog