Nu toţi activiştii anti-Roşia Montană sunt hipsteri; nu toţi guvernanţii sunt mânjiţi; nu toată Opoziţia e moartă - uite nişte mici adevăruri la care nimeni nu se mai gândeşte de câteva luni bune.

Fiecare partid îşi arogă dreptul de a guverna selectiv - “poporul PSD”, zicea Oprescu. Şi-au făcut toţi, de la stânga la dreapta, sereleuri de indulgenţe şi dacă ai scutura bine companiile de stat ai vedea că de fapt mulţi dintre angajaţi sunt legaţi de un om politic cândva la putere.

Cu Roşia Montană şi cu gazele de şist se întâmplă la fel: ani la rând au privatizat opinia publică, s-au afişat la mitinguri şi au blestemat în cor investiţiile. Acum au ajuns la guvernare şi cei pe care odinioară i-au scos în stradă n-au niciun chef să se oprească.

Probabil dacă mâine marţienii sau mari puteri mondiale ar decide ca România să nu mai existe - nici n-am băga de seamă. Nici noi, dar nici aleşii lui peşte prăjit. Noi am continua să blestemăm, ei să-şi ardă lovituri la ficaţi.

Ce e pe cale să se piardă în ţara asta nu e aurul şi nici gazul, ci încrederea în viitorul simplu. Sentimentul că totul, aici, e o conjuctură, visarea că musai să plece copiii din România ca să ajungă cineva, datul că măcar ei să scape din infern – uite alte câteva mici adevăruri niciodată amintite în vreo platformă electorală.

Mă întreb uneori ce spun oamenii ăia care chiar cred în partide: ce zice pesedistul onest, rămas membru simplu şi activist din patru-n patru ani. Pedelistul, Udemeristul, Liberalul. Ei văd primii şmecheriile din culise, ei aud primii despre posturile oferite cărătorilor de serviete. Cunosc oameni de stânga, oameni de dreapta care fac de ani buni gesturi caritabile şi nu spun nici pâs, că aşa au învăţat din Biblie: să nu se laude cu binele – ei ce zic când îl văd pe liderul PSD Buzatu, de la Vaslui, jurând pe Biblie în 2012 împotriva gazelor de şist? şi apoi, î