O mână de oameni aspri, plămădiţi parcă din apele talazurilor care, fără odihnă, sfâşie marea şi muşcă din ţărm, trăiesc după regulile nescrise ale naturii, undeva O mână de oameni aspri, plămădiţi parcă din apele talazurilor care, fără odihnă, sfâşie marea şi muşcă din ţărm, trăiesc după regulile nescrise ale naturii, undeva într-o lume ireală. Cocoţaţi pe bărcile lor din lemn, ce se încovoaie şi se opintesc ori de câte ori apa e cuprinsă de zvârcoliri apocaliptice, bărbaţii se avântă, zi de zi în larg. Acolo unde nici privirea nu mai răzbate. Într-o viaţă de pescar, nea Vasile, zis "Maurul", unul dintre oamenii mării, a dat cu barca, poate chiar fără să ştie, roată de câteva ori pământului. In viaţa "Maurului", o legendă vie a pescarilor care de când se ştiu înfruntă Marea Neagră, realul, fabulosul şi fantezia sunt răsucite într-un singur fir. Ascultându-l, la un pahar de rom pe care îl soarbe ca într-un ritual înainte şi după fiecare ieşire pe ape, vezi dezlănţuirea stihiilor, vezi cum fierb văzduhurile şi cum cerurile clocotesc, atunci baierele lor se rup. Dar vezi şi peşti uriaşi, monştri marini, care i-au scăpat din căngile mânuite altminteri cu dibăcie sau din ochiurile plaselor pe care şi le pregăteşte cum numai el ştie şi apoi le ascunde pe fundul mării. Mai vezi, atât cât vrea bătrânul, parii talienelor înfipţi în pântecele apei, labirinturi subacvatice făcute ca peştele să nu mai aibă scăpare, drumurile lungi, în liniştea nopţii, făcute numai la vâsle pentru a nu intra în bătaia cuiva, sau semnele lăsate pe apă, acolo unde îl aşteaptă peştele care îi ţine pe el şi pe familia lui în viaţă. "Nepoate, am trecut prin atâtea furtuni, încât nu le mai ştiu numărul. Am venit pe întuneric acasă, doar la vâsle, din larg, de unde nu se vedea malu`. Am scăpat din multe. Cunosc fiecare bucăţică de mare unde numai noi ne ştim semnele. Că sunt sticle, că sunt plute...