Tranzacţiile tranziţiei
INAMICUL PUBLIC
Nu mi-aş fi imaginat niciodată că asupra domnului Radu Câmpeanu vor ajunge să se reverse epitete şi acuze rezervate de regulă celor aflaţi de cealaltă parte a baricadei ideologice.
După euforia succesului „cheii" (în care chiar unii dintre suporteri au văzut un şperaclu) de la recentele alegeri locale, evaluările făcute de analiştii liberali şi deciziile ce au curmat au dat naştere, mai întâi, unei stări de perplexitate, din care foştii aliaţi mai mult sau mai puţin istorici au ieşit, pe rînd, într-un registru acut.
Furioşi parcă pe orbirea de care dăduseră dovadă, au început să descopere în trăsăturile fruntaşului liberal însemnele diavolului.
Perfidie, oportunism, trădare, totul i-a fost pus în spinare cu un soi de frenezie defulatoare. Nimeni n-a mai fost dispus să vadă că de-a lungul întregului ciclu politic existase o traiectorie ce se confundase cu celelalte doar pînă la punctul localelor.
Că Partidul Naţional Liberal era, totuşi, singura formaţiune politică ce reuşise să-şi amplifice ponderea în cîmpul politic, graţie supleţei cu care tratase un moment în care intransigenţa şi violenţa păreau să fie armele capitale. Ce altceva este, în definitiv, politica, dacă nu o artă (sau măcar un meşteşug) al compromisului şi ce alt obiectiv poate avea o formaţiune politică decît exercitarea puterii? Or, PNL-ul şi-a atins, după septembrie '91, un obiectiv pe care şi-l propusese încă din decembrie '90, în contradicţie evidentă cu poziţiile adoptate de opoziţia dură. Ce altceva şi-ar putea dori PNL-ul, după februarie '92 şi după fragmentarea Frontului, decît înscrierea într-o cursă în care se consideră favorit, la capătul căreia să nu mai fie nevoit să împartă trofeul cu o echipă pe care nu mai este dispus s-o tragă la remorcă? În ciuda reacţiilor din interior, a unor dezertări spectaculoase, d