Punctul critic Exista, in tot ce a scris Lucian Raicu, o oaza de seninatate, de liniste, de impacare cu sine, care se ridica deasupra ocurentelor sordide ale vietii literare si transforma marturia critica a autorului (nu cred ca o iau razna folosind inedita formula) intr-un amplu poem. Critica - forma de viata, pare a fi dictonul, incrustat pe un volum, al acestui eminent critic, discret prin felul sau de a fi, timid parca, dar printre cei mai profunzi pe care-i avem. Pentru ca daca as aduce in discutie doar o carte a sa mi se pare ca i-as trada profilul, ma voi opri asupra unor notatii cu declarat caracter de credo. Se poate citi de aici intregul program al autorului Reflectiilor asupra spiritului creator. E vorba despre un interviu pe care i l-a acordat, in 1994, lui Al. Cistelecan, pentru revista „Vatra". Arareori am mai gasit pledoarii atit de convingatoare, atit de asumate, la modul existential, precum cele proliferate de Lucian Raicu in aceasta confesiune care aproape ca refuza sa se transforme in dialog. Spicuiesc in extenso, cu regretul de a nu putea reproduce mai mult: „... citind ori scriind critica, incerc, la un moment dat si din ce in ce mai dens, senzatia lipsei de libertate. Or, noi cam stim cum e cind libertatea nu e... Ciudata analogie. (...) E inacceptabil sa fie numai critica literara - critica. Sa nu fie, fiind asta, si altceva... «Asta» nu strica sa fie (...), ca sa-si pastreze conturul, domeniul, frumoasa specificitate, dar macar din cind in cind simti nevoia sa respiri. Fara sa schimbi «genul», facind «sparturi» in el, de toate felurile, formele, intensitatile... Ironia e numai una din rupturi, sparturi, adinciri, largiri... Critica nu trebuie sa-si refuze nimic... Este genul (sau ar trebui sa fie, dar nu e decit arareori) proteic prin excelenta. Cum s-a spus ca e romanul. Ironie, poezie, epic, teorie, reflectie, putina biografie, ceva autobiog