Discutia, tot mai neasteptat întetită, pînă la note acute, care s-a declansat în jurul lui Mihai Eminescu ni se pare de bun augur. Ea certifică în sine actualitatea genialului poet, adică inepuizabila lui viată ideală, aptă a intra în circuitele noastre spirituale, a ne provoca simtăminte si reflectii distincte, a ne conduce la expresia unor opinii diverse. Abia lipsa unei asemenea dezbateri ar fi fost întristătoare. Nu e nevoie a folosi aspiratorul istoriei literare pentru a sterge praful de pe filele unei opere, atîta vreme cît ele se agită singure, în suflarea spontană a contemporaneitătii noastre. Nu trebuie să ne speriem nici de mit, nici de încercările unora de a-l "contesta". Cum ne-am îndura a respinge tendinta structural umană de-a făuri mituri, adică de-a ridica în sfera fabulosului pe un mare poet, adică, asa cum spunea Socrate (apud Platon, în dialogul Ion), din capul locului "ceva usor înaripat si sfînt"? Mitul e necesar vietii spiritului, precum o vitamină e necesară vietii trupesti si a-l reproba de plano, după cum procedează un însemnat teoretician literar al nostru, ni se pare o atitudine nu tocmai rezonabilă. Dacă mitul se vrea, după cum s-a spus, o povestire ezoterică a originilor, în cazul de fată el specifică natura ireductibil originară a poeziei însăsi întrupate în om, asa cum s-a umanizat Dumnezeu însusi. Spre a utiliza terminologia lui Mircea Eliade (Aspects du mythe, 1962), am putea preciza că, prin intermediul celor mai mari poeti mitizati, functionează mitul poeziei, care, aidoma oricărui mit, este real (revelatoriu), sacru (transcendent), repetabil (se reia prin rituri), exemplar si semnificativ (avînd un caracter didactic, total). Chestiunea care se pune periodic nu e cea de-a contesta mitul în esentă, ci de a-l confrunta cu spiritul critic, la fel de îndreptătit, la fel de propriu naturii intelectului uman. Examenul