Cind am vazut Invaziile barbare, cutremuratorul si atasantul film al canadianului Denys Arcand, mi-am recapitulat fara sa vreau lista celor care ne-au parasit doboriti de acea cumplita boala careia, din pudoare, americanii in spun Marele C. si am crezut ca, de acum inainte, datorita acestei pelicule, voi sti sa fiu mai inteleapta in fata mortii iminente, a condamnarii la executie a celor perfect nevinovati.
Au trecut doar citeva zile si am aflat despre disparitia nedreapta dintre noi a criticului de teatru si film Irina Coroiu.
A fost un om atit de discret, incit parca n-a vrut sa deranjeze pe nimeni cu drama ei. Omniprezenta, la teatru si cinema, Irina avea harul sa fie calda, ingaduitoare, deloc clevetitoare ori intriganta, mereu impaciuitoare, de o noblete a carei saminta parca a pierit in vremurile noastre.
Irina stia sa zimbeasca mereu, chiar si cind cariera ii era brusc intrerupta dupa ce facuse atitea pentru filmul romanesc si cel strain mai putin accesibil, dar si pentru colegii sai cronicari, carora le-a oferit sansa de a-si expune preferintele in pelicule si scurte prezentari de opere rare, in sala Cinematecii care, ca prin farmec, se umplea de cinefili pursinge.
Irina stia sa incurajeze ca nimeni altcineva tinere ori mai putin tinere talente din lumea teatrului, care nu au uitat-o si, in acea duminica de martie, paradoxal de insorita, au gasit ragazul sa-i aduca o floare si sa-si indolieze sufletul.
UNITER-ul a rasplatit-o, ce-i drept, prin premiul sau, de care era atit de mindra si datorita caruia a putut sa-si indeplineasca un vis mai vechi, care pentru orice pusti de bani gata poate parea un fleac, dar iata ca pentru ea era o dorinta de demult: un televizor color pentru cea care adusese atita culoare in vietile cineastilor si comediantilor romani.
Si a mai fost si momentul de recunoastere printr-o scriso
